E bine să știți că citind acest text veți găsi referințe indirecte și simbolice la suicid, relații toxice și stări mentale disociative.
*
dai frunzele la o parte și privești trei demoni roz cu cornițe. s-au strâns la consiliu printre crabi; rămâi nemișcatx, nu ai vrea să devii obiectul dezbaterii. pe malul mării, doar zgomotul valurilor și molfăitul lui Mozozol – o banană care nu pare să se mai termine.
Cojile cu pete stil girafă îi atârnă peste degetele unsuroase, o pieliță i se prelinge pe bărbie în timp ce mormăie în semn de aprobare.
— …stați, stați așa! se aude o voce pițigăiată.
Îți dai seama că e Arpegia Attrocia, bocitoarea de ocazie. Știi că te-ar scuipa între ochi dacă ar afla că ești un martor neplătitor al discursului.
— Ia stai, vrea să vorbească cu tipul ăla de la revistă. Ăla de și-a luat cancel fiin’că a abuzat verbal o scriitoare.
GlamiFami își freacă mâinile înmănușate una de cealaltă ca o muscă. Rânjește din colțul gurii.
— Apasă butonul! Apasă butonul! zice el mârșav, mai ca un copil al cărui rând la montagnes russes tocmai urmează.
se referă la butonul de replici. Demonix Arpegia sau dx., pe scurt, are în mână un controller ca pentru jocuri video; un buton roșu, unul negru și unul indigo lucios. Cel roșu, pentru replici, suprascrie orice gând încrezător din capul gazdei.
nu vreau să-l evit doar fiindcă cineva a zis ceva urât despre el și s-a lansat o mișcare de tip me too. cu mine a vorbit ok
cei trei demoni râd pe înfundate, Mozozol se îneacă în timp ce mestecă banana. Mai multe bale maronii și lipicioase i se scurg pe bărbie.
Ridici privirea și vezi Marele Ecran: imaginea fetei în capul căreia vă jucați. tu ești doar un călător intergalactic, nu ai voie să intervii.
o persoană cu părul scurt și decolorat se uită chiorâș din spatele unei sticle cu bere, într-un local cu design postcomunist, postironic, postigienic.
nu-i ok să faci alegeri doar din disperare, îi zice.
— Mai apasă, mai apasă! urlă GlamiFami.
vreau să zic că-i dau beneficiul dubiului. probabil a fost doar o neînțelegere la mijloc. proiectul pare mișto
Recapitulezi în minte ce știi: gazda vrea să trimită niște texte la o revistă literară, dar poate fi considerat un act non-feminist. Editorul a fost considerat p r o b l e m a t i c de către mai multe alte scriitoare, iar ea nu e în poziția în care vocea ei să conteze. Cel puțin, așa zice butonul negru, care vâră Întunericul ca mamaie vătraiul în sobă; ceață mentală ca dementorii din harry potter.
valurile lovesc malul mai puternic, semn că se iscă o furtună. demonii nu se pot distra prea tare, altfel ar fi înghițiți cu totul. „limita e sinuciderea” stă scris pe o tăblie de lemn la începutul falezei, sub denumirea locului.
vezi și ce se întâmplă mai departe, peste câteva zile, săptămâni: gazda colaborează cu Editorul, iar nivelul de satisfacție & încredere crește. asta nu le e pe plac, GlamiFami comentează mai ceva ca juriul de la o emisiune de fashion
— boring, boring, boring! zice, prăvălit pe spate, la soare.
Vrea să se bronzeze doar pe o parte, așa că stă într-o dungă, purtând un mesh top. noua modă proclamată de el.
consiliul este reorganizat când o fată zice că nu vrea să trimită texte la revistă, nu vrea să fie asociată cu ei. gazda devenise între timp talent scout. prin Marele Ecran se vede scrollul pe aplicația de videouri la secundă, știri din toată lumea & meme-uri cu tot ce există
coperta noului album al sabrinei carpenter stârnește vâlvă printre fani
trage în jos toate femeile prin această reprezentare animalizată???
— Am o idee! zice Mozozol, care vorbește o dată la șapte întruniri.
De data asta, mănâncă un baton cu susan și miere, pe care-l bagă în buzunarul salopetei din denim. nu există furnici în Delululand, cine să se năpustească asupra lui
Vrea să apese butonul indigo cu sclipici. E ca un golden ticket la un concurs de talente, te duce direct în finală. Tu ești tot în spatele trestiilor, încă nu te-au ginit.
— Stai, mă, idiotule! face Arpegia, întinzându-se după controller. Vrei să ne omori pe toți?
știe că Mozozol vrea să o facă pe gazdă să vină cu o afirmație publică de tipul question for the culture în care să abordeze problema feminismului soft, marginalizat; să cocheteze cu dușmanul, să încerce cu gândirea critică de tip kantian sau vreun bullshit de genul care să o împingă în groapă.
— Tocmai a ieșit din cel mai groaznic situationship al vieții ei. Nu se omoară dintr-atât, comentează, strângând în mâinile lui durdulii controllerul.
abia acum te interesează. de asta ai venit aici, de fapt. mai departe de momentele zilnice de cancelabilitate, vrei să știi ce au de gând cei trei demoni în privința acelui situationship. vrei să știi, cu adevărat, ce se întâmplă cu Voința gazdei. dacă va câștiga această bătălie, te poți întoarce fericitx pe planeta ta sau în creierul oricărei fete de sub 30 care nu-și găsește calea în viață. mă rog, care își cunoaște foarte bine calea în viață, dar nu-și dă seama că la panou stau trei nătângi cu coarnele lustruite zilnic de un soare californian. mă rog x 2, în alte landuri în care ai mai fost, nu erau așa simpatici. te-ar mira să afli ce fel de șerpălăi și omizi gigant se găsesc în mințile fetelor de 20 și un pic diagnosticate cu BPD.
povestea este următoarea:
gazda avea un pattern – făcut, nu (în)născut
patternul era să se îndrăgostească de femei & bărbați inaccesibili
să joace rolul BFFului în speranța că va fi observată și iubită și adorată
să sufere când nu e așa să clacheze DAR
nu să se sinucidă. când se întâmplă asta, când e la un pas de, alte forțe intervin și nu mai e nici treaba ta, nici a demonilor; atunci apare Fata de Lavandă, în fața căreia toți amorțesc
și gazda își revine, dar pe urmă cade iar în groapă
no, și ultima oară a făcut-o lată, le-a combinat pe toate + loialitatea față de maică-sa
i s-a cășunat pe unu’ care era și inaccesibil și cu inel pe deget doar imaginar DAR
corespundea perfect imaginii de El; fiindcă gazda, la fel ca sabrina carpenter, are o preferință puternică pentru a se târî în genunchi în fața celor care corespund câtuși de puțin
bff neapreciat bărbat însurat cum a făcut maică-sa artă artă artă a rezistat eroic 9 luni
în fine, dx. Arpegia a dat mare show pe plajă de s-au strâns și alte entități, cum ar fi Războinica sau Cea fără de Minți și patrulau toate pe acolo; ce frumos a urlat, de s-au înclinat stelele în fața ei; fix ca în remarcabila rachetă a lui Wilde a fost
— Îți zic, făi, nu se omoară din cauza la un public statement! continuă Mozozol cearta
te dor genunchii, noroc că nu ai nevoie să respiri
— STAȚI! urlă dintr-odată GlamiFami
pământul de sub voi se cutremură.
— Ce-i, ce-i? întreabă ultragiată dx. Arpegia.
apoi vă deslușiți: a primit un mesaj de la el. ăla, fostul situationship care n-a vrut să o lase-n pace (mare ofensă!!!), i-a zis ceva… drăguț
„nuuu, nu ceva drăguț & thoughtful” te gândești. te uiți la barometrul Voinței pe care-l ții în buzunar; totul arată bine, a fost doar un atac de moment.
— cancel public nu vrei să-i dăm, să stea în overthinking despre cât de misandră ȘI misogină e nu vrei să o facem… de ce naiba ne mai adunăm aici? urlă Mozozol supărat. își pune înapoi batonul cu susan și miere în gură ca pe o suzetă
— tu, dar i-a zis băiatul ăla că cineva a vrut să-i introducă romanele din adolescență în lucrarea de disertație. plus că cineva a făcut deja asta, deci… – se uită pe un tabel stil hologramă, materializat din senin – mda, stă bine la încredere. aproape că nu-și mai detestă deloc condiția de cetățeanx neglijat al comunității, cis caucaziană bisexuală nepracticantă.
te plictisesc și te înduioșează conversațiile lor; ai vrea totuși să se decidă odată. GlamiFami activează un alt ecran, al amintirilor.
— Ia mai gândiți-vă, le spune, în timp ce aduce următoarea scenă
iar cei opt scriitorx selectați pentru rezidența queer sunt…
nu gazda, ci persoana cu părul scurt de la bere.
— oricum voia doar banii, le zice dx. Arpegia. Neinteresant
— dacă ai avea atenție la detalii, ți-ai da seama
ciulești urechile. care o fi marele adevăr?
— că…?
— că încă merge asta cu „insuficient de queer”. hai să ne jucăm cu butoanele, nu vezi cum se leagă? mai întâi se aliază cu Editorul Mare și Rău, apoi mai e și chestia aia, cum vorbea cu situationshipul „oare sunt misogină că-mi plac mai mult poeții decât poetele” hahaha, acum asta cu sabrina plus fata care a zis că nu vrea să se asocieze cu revista. nu vedeți patternul?
GlamiFami aproape că urlă la cei doi, ca un Elvis uitat în fundul cantinei de la Drept după închiderea programului. Mozozol se enervează și, cu degetele extra lipicioase, apasă butonul indigo; înainte de asta, privise în sus & își pusese în gând o dorință, ca înainte să sufli în lumânări.
nimic nu pare să se întâmple.
— ce naiba ai făcut? întreabă Arpegia cu brațele-n sân.
— m-am gândit la viitor. unul dintre noi trebuie să o facă.
înțelegi ce vrea să zică: butonul nu are niciun efect încă. înseamnă că ceva cu adevărat devastator – din perspectiva gazdei – se va întâmpla în perioada următoare.
— i-am rebăgat în cap ideea de Ales. uitați-vă la ea cum caută pe gpt să le facă sinastria. un alt scriitor, haha.
într-adevăr, pe Marele Ecran apar imagini în care ea și un bărbat cunoscut, cu care schimbase câteva vorbe pe internet, locuiesc împreună în apartamentul lui din alt oraș. o va lua de la capăt cu fantasmele
— mmbine, ai câștigat, zic Arpegia & GlamiFami, iar consiliul se încheie.
crabii, care stătuseră grămadă în jurul lor, formând un cerc, rup rândurile pentru a le face loc să iasă. momentul se apropie.
*
ai să învii fată blândă fată vioaie fată de lumină
îți trebuie o mască de sudură să privești acum. vestea bună e că nu mai trebuie să te ascunzi. Fata de Lavandă vede toate lucrurile așa cum sunt, nu e deranjată de un fir de păr răzleț ca tine. cei trei demoni tremură-n chiloți, deși nu vor să o arate; acum ei se ascund în spatele trestiilor
locul se preschimbă într-un lan de lavandă. în mijlocul lui, o arcadă cu flori împletite. în atmosferă irumpe miasma, candoarea; îți simți pielea ca de bebeluș, creierul resetat la punctul 0 al universului. Fata vorbește de acolo, prin imagini
toate se succed ca într-un ppt, aproape că întinzi mâna să dai slide
gazda scrie poezii
gazda își lansează volumul cu succes
gazda este iubită de un bărbat fără chip & nu se îndoiește de sentimentele lui
gazda emană lavandă prin pori
gazda are acum tatuajul cu banana din mâna lui Mozozol de care el râsese că nu și-l poate permite
gazda… face mișto de cei trei demoni roz cu cornițe?
— cum e posibil așa ceva? o auzi pe Arpegia șoptind.
Fata de Lavandă râde cristalin.
— fiindcă nu mai ascultă de voi. acum ascultă de mine
— dar chiar aseară a adormit plângând gândindu-se la bărbatul ăla. MEREU are un bărbat după care să plângă. nu a mers așa de bine cu colega aia a ei din liceu – până la urmă s-au împăcat și încă sunt prietene, ce să zic… dar, când e vorba de male gaze, e premiantă! se revoltă GlamiFami, cu câte un inel sclipicios pe fiecare deget de la mâini și de la picioare
— eu cred că voi nu ascultați, le zice.
îți ciulești și tu urechile. te simți nebănuit de calm. în niciuna dintre călătoriile și șederile tale intergalactice nu ai reușit să ajungi până în faza asta. e o… răscumpărare? Vindecare?
— priviți, mai degrabă, le spune și Marele Ecran se spawnează în fața lor.
*
cred că principiul uman guvernează peste toate
trebuie să săpăm mai adânc să ne ajutăm reciproc la săpat
adevărata muncă în folosul statului
Sinele nu e un lucru ușor de definit avem nevoie de spațiu pentru explorare
avem nevoie
avem nevoie
să ne ascultăm intuiția să ne acceptăm și când nu suntem cum am vrea să fim noi pe noi & noi pe ceilalți
she was performing. she was a fairy
gazda își mișca brațele pe muzică, două eșarfe plutitoare, moi
brațe meduzice. în mâna dreaptă, microfonul. o sală tăcută plină de oameni. nu le auzea gândurile. nu își imagina ce gândeau. simțea cum aripile prinse pe spate o înalță în timp ce sărea în pas de balet. muzica se auzea mai tare spre final. cuvintele îi erau parcă șoptite în cască. „bă, se futu asta” auzise la un moment dat – semn vag al butonului roșu. ignorase totul ca pe un puf de păpădie.
era liberă.
*
— nu o să dureze, comentează Mozozol. de data asta mănâncă un popsicle cu albastru la bază și portocaliu la vârf.
— apăs o dată pe negru și gata, s-a zis cu toată feeria asta, zice și GlamiFami.
ochelarii lui de soare aproape că se topesc pe la margini când privește spre Fată.
„ăsta e momentul meu” zici
— ăăă, salutare
Aproape că nu te bagă nimeni în seamă.
— sunt și eu un observator extraterestru. mi se pare un spectacol pe cinste tot ce am văzut aici. voi raporta mai departe…
— ce? ce vei raporta mai departe? te înfruntă dx. Arpegia, cu nasul ascuțit și pletele roz până în pământ.
— păi, știți, eu v-am tot urmărit
— nu mai spune, zice Mozozol plictisit. treci la subiect!
— am fost însărcinat să vin în Delululand, adică mintea acestei tinere femei, și să supraveghez ce se întâmplă. pentru ordinea universală, știți voi
Fata de Lavandă îți face un semn cu mâna. la toți vi se oprește pulsul o secundă
— Delululand este termenul peiorativ ales de acești demoni. Te afli, de fapt, în Universalia.
privești în jur și vezi că, într-adevăr, denumirea de pe panoul de lemn e schimbată în conformitate
— ok, am venit deci în Universalia să observ modul în care funcționează Voința; liberul arbitru, în termeni de muritori, deși, mă rog, voi nu…
— și ce-ai aflat, dragă vizitator? te întreabă această zeiță de la care nu-ți mai poți lua ochii.
Din părul ei atârnă flori de lavandă, dinspre ea vine mirosul Vieții în sine, ochii ei pătrund în toate dimensiunile. îți știu toate versiunile de pe toate planurile. e ca și când ai vorbi cu universul
— barometrul meu spune că gazda e în siguranță acum. își folosește voința la un nivel acceptabil. nu mai e controlată de acești trei măscărici
— MĂSCĂRICI? sare revoltat Mozozol, mai să arunce în tine cu bățul de la înghețată
— nu înțeleg de ce există astfel de griji. asta se întâmplă cu fiecare pământean.
— ce vrei să zici? o întrebi
— toți își exercită liberul arbitru în măsura în care cred că-l au; știi povestea
dai din cap. o știai. lucruri mai presus de șicanele demonilor cu controllerul lor contrafăcut.
— deci, care este adevăratul tău scop?
dacă ai avea un corp, ai tremura din cap până în picioare. astfel, ai palpitații la nucleu. ordinea universală nu are nevoie de un mesager
— păi…
— deci? se aliază și dx. Arpegia, apropiindu-se
— DECI? ridică GlamiFami glasul, cu pletele lui negru mat într-un vânt imaginar
— @#$X$? face Mozozol, sugând dintr-un alt popsicle viu colorat.
*
ai vrut să vezi cum e să ai un sine
ai vrut să vezi cum e sinele meu
ne-am pus nefericirile într-un bol, le-am amestecat și fiecare a plecat acasă cu o nouă colecție
readuse laolaltă, creează același întreg. o vâltoare cosmică
la tine acasă cum arată?
Sinele nu e un lucru ușor de definit avem nevoie de spațiu pentru explorare
avem nevoie
avem nevoie
*
am intrat la tine în sufragerie & era strâmt. îmi amintea de apartamentul din Brooklyn al fostului meu coleg de muncă. exact ca al bunicilor. bibelouri, fotografie de la nuntă înrămată, în sepia. canapeaua din care se ridicau particule de praf la orice fixare a fundului.
m-am fixat cu fundul în așteptarea ta; mereu aștept câte un băiat să vină cu berea, dar tu chiar voiai să îmi expui sketchbook-ul ca în muzeu. uite aici eram în parc am desenat o buburuză. aici eram în livadă și un câine… ți-ai dat repede seama că nu mă interesează. sunt genul ăla de fată căreia nu îi pasă de suflete. am rămas în gândirea kantiană. ce-ar mai fi fost să fac și eu paradă cu diplomele mele? „hai, vino pe la mine, în terasă o am pe aia de MBA, pe aia de la primul master”. bullshit.
băiatului din Brooklyn i-am părut ca o mamă. m-a chemat după în dormitor la el și îmi venea să strâng peturile de pe covor. naiba știe ce m-o fi apucat. am văzut că avea cărți și am zis „wow you have books”. cică băieților le plac fetele care citesc; sau așa îi învață mămicile. ia-ți o fată cuminte pe treaba ei o intelectuală. mămici idioate. ele nu știu cum sunt fetele ca mine, care te-ar vinde pe o copie hardcover din Anna Karenina. care te alungă dacă fix în momentul ăla i-a venit I N S P I R A Ț I A. apoi te împachetează la terapie să-ți lucrezi copilul interior plângăcios să nu mai vrei atâta atenție din partea ei să vrei în schimb să îi cumperi haine & cărți & viniluri cu Lana del Rey. așa sunt fetele ca mine.
apoi te ceartă că nu le oferi ce vor când vor fiindcă nu știu cum altfel să alimenteze Creația; trebuie și un pic de dramă.
îmi pui o mână pe după umeri și se simte bine (mâna ta se simte bine sau e bolnavă? să-i aducem aspacardin?). cred că am exagerat totuși, parcă nu sunt chiar atâtea particule de praf la tine în sufragerie. mă pufnește râsul gândindu-mă că un bibelou modern ar întruchipa-o pe Ballerina Cappucina în loc de cea comunistă. ca apartamentul fostului coleg de muncă din NYC, deși ei nu au fost niciodată comuniști. americanii doar s-au supraidentificat cu tot ce există, pe urmă au zis „add a little bit of spice”, adică porniri histrionice. ca toți băieții care se duc și aduc bere sau sketchbook-uri cât timp stai pe canapea.
care-i faza? mă întrebi când vezi că privirea mea numai spre tine nu e îndreptată.
am miopie, îți răspund, de asta am ochii sticloși (nu după tine îmi sticlesc îmi sticlesc după unu’ pe care nu-l pot avea fetele de la Litere mereu rulează acest scenariu mereu se supraidentifică cu Veronica Micle).
văd cum te afunzi în tăcere & îmi place asta. credeai că mă poți instrumentaliza drept cute bookworm gf – care de fapt se transformă curând în fată bătrână de nemăritat din cauza figurilor nepermise în criza economică postpandemică. trebuie să faci 50-50 trebuie să rămâi cu fostu-n casă să nu fii homeless trebuie să cumperi obiecte produse etic trebuie să
cred că mă duc acasă, îți zic. mersi de invitație
tălpile mi se afundă-n linoleum când merg spre ușă.
***
Acest material a fost publicat cu sprijinul fundației filia.die frauenstiftung.
