Un avort – de la personal la politic, de la oroare la eliberare

de Alice Monica Marinescu
Artă digitală de Thea Lazăr

E bine să știți că citind acest text veți găsi scurte mențiuni de violență fizică și sexuală, suicid, omor.

 

Acum mai bine de 10 ani, când asociațiile pro-life încearcau să împingă în legislație consilierea obligatorie înainte de a face avort, afișam la un protest pro-choice un banner, pe care scrisesem cu majuscule „AM DREPTUL LA VIAȚĂ ȘI LA AVORT”.

Rațional înțelegeam ce înseamnă îngrădirea dreptului la avort, cât de secundar devine dreptul la viață al persoanelor însărcinate în discursurile pro-life, emoțional nu îmi puteam imagina cum se simte. Nu eram nici conștientă că partea mai puțin vizibilă din procesul de îngrădire a dreptului de a alege este stigmatizarea: o armă foarte puternică a opresiunii patriarhale, pe care cele mai multe o internalizăm fără să ne dăm seama. Așadar, în cele ce urmează, vreau să vorbesc mai mult despre (auto)stigmatizare, despre ce nevoi are o persoană care se confruntă cu o sarcină neintenționată și cum putem face experiența avortului mai ușoară.

Există o iluzie, o fantezie, un mit în conștiința colectivă pronatalistă, că un copil ar rezolva toate problemele – ar face relația mai puternică, ar îmbunătăți calitatea vieții, ar rezolva problemele economice și ar zgândări în noi izvoare nesecate de putere și inspirație. Acesta este probabil unul dintre cele mai toxice mituri, care duce nu numai la nașterea a milioane de copii nedoriți, ci și la „nașterea” a milioane de părinți imaturi, frustrați, neajutorați, abuzivi și răzbunători față de copii.

De când am devenit mamă fără să cântăresc prea mult, și m-am lovit de realitățile dure și urâte ale statutului de părinte, în special cel de mamă în România, rumeg pe toate părțile cum pot să fiu o mamă decentă în condiții vitrege. Cum aș putea face pace cu toate renunțările, cu pierderea libertăților, cu marginalizarea profesională, cu toate standardele duble; cum aș putea îndrepta măcar un pic toată nedreptatea pe care o resimt – discriminarea profesională, lipsa de sprijin din partea statului, a comunității child-free, presiunile familiei tradiționale, care se uită strâmb la copilul tău cum bate mingea de fotbal cu unghiile făcute, privirile mustrătoare ale oamnilor când copilul face un tantrum, lipsa de informare cu privire la neurodivergențe, însingurarea, confruntarea permanentă cu ignoranța, reavoința și lipsa de sensibilitate a altor (ne)părinți. Nu am deslușit cum aș putea fi o mamă bună, așa cum mi-aș dori eu să fiu, în condiții atât de neprietenoase și injuste. 

M-am jurat să nu mai fac vreodată un copil în România. Experiența maternității mele a fost mereu una de supraviețuire și luptă cu sine și cu toate bruiajele și (micro)agresiunile din exterior.

Cea mai proastă veste pe care o puteam primi

Primele zile ale lui 2024 au venit peste mine ca un cutremur. Îmi întârziase menstruația cu câteva zile. Aveam sânii umflați și apetitul dat peste cap. Parcă nimic nu îmi mai plăcea. Eram plecată din țară, îmi vizitam partenerul și, în letargia primelor zile din noul an, când străzile orașelor sunt încă pline de deșeurile revelionului, iar multă lume se dezmeticește din beție, sau se întoarce din vacanțe sau își reia munca și rutina fără prea mult chef, m-a izbit realizarea și oroarea: am rămas gravidă!

Am fost o singură dată în viața mea gravidă și s-a finalizat cu un copil. Eram într-o situație de criză în viață, după o pierdere profundă, nepregătită să fiu mamă, într-o relație nouă, cu un partener la rândul său nepregătit să fie părinte și să schimbe țara în același timp. Deci, știu cum se simte corpul meu când în el începe să se dezvolte ceva, ce poate deveni o ființă umană. Recunosc primele semne. Numai gândul acesta îmi provoacă groază. Nu voiam să îmi amintesc cum e să fii însărcinată. Dacă la 27 de ani am putut digera o asemenea veste și decide „curajos” (variantă cosmetizată a lui „inconștient”), la 36 de ani nu poate fi la fel. Acceptarea a fost teribil de grea. Primele ore speram că e un vis urât. Nu se poate! Nu vreau! Credeam că am luat suficiente măsuri de prevenție!

La 36 de ani am rămas gravidă accidental, în absolută cunoștință de cauză cu privire la riscuri și prevenție.

Nu știu ce a lovit mai dur în mine când am văzut cele două teste de sarcină alăturate, cu două liniuțe apărute încă din primele secunde: frica, vinovăția, rușinea, presiunea și obligația „morală” de a cântări o decizie care de fapt era luată, disperarea că ceva m-ar putea obliga să devin mamă pentru a doua oară împotriva voinței mele și senzația că aducerea unui nou copil pe lume în viața mea ar distruge concomitent mai multe vieți. Poate cuvântul „distruge” sună extrem, dar e cel mai onest.

Am căutat alte moduri de a pune în cuvinte ceea ce gândeam – „ar dăuna”, „ar strica”, „ar tulbura”, „ar afecta”, „ar deraia”, „ar degrada” – nu am găsit nicio variantă care să sune optimist și să se simtă atât de autentic precum „distruge”. Oricât încercam să îmi temperez percepțiile și traducerea lor în gânduri, aceeași senzație îmi tot revenea în corp: e cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla acum.

Aversiunea puternică pe care o simțeam față de această posibilitate mă întrista și înfuria în același timp, pentru că îmi oglindea cât de precară e situația în care mă aflam: economic, social și emoțional. Eram o mamă deja epuizată cu ani de însingurare în spate, liber profesionistă sau șomeră (depinde cum o iei), eu mă identificam mai mult cu „șomeră”, mă simțeam înfrântă după ani de muncă întru schimbare socială și luptă cu sistemul ca artistă independentă, care visa comunitate, într-o lume atomizată. Eram într-un punct de cotitură, oarecum în aer, încercam să-mi schimb viața. Căutam febril un loc de muncă stabil. Voiam să ne ofer, mie și copilului meu, predictibilitate și siguranță. Fiind mamă singură jumătate din timp, aveam cerința specială de a nu lucra full-time și de a găsi un program care să se poată mula pe programul școlii fiului meu, ceea ce părea aproape imposibil. Din păcate, o sarcină e sfârșitul oricărei speranțe de fi angajată undeva și, prin urmare, sentința de precaritate, vulnerabilitate economică și dependență financiară de alte persoane. 

Pe partea emoțională, eram într-o relație deosebit de fericită și împlinitoare, cam de un an, dar oarecum la distanță, și din acest motiv, complicată. Partenerul meu e din altă țară și face un tip de formare profesională care durează mulți ani și, ca atare, perspectivele noastre de a trăi împreună erau îndepărtate și cam incerte – o provocare majoră, care uneori aducea un nor de tensiune și angoasă în armonia dintre noi. Nu aveam niciun fel de spațiu pentru a primi un copil în viața mea.

Aș fi vrut să trăiesc într-o lume în care copiii să fie bineveniți, în care vestea unei sarcini neașteptate să poate fi binevenită, să se simtă ca un început, nu ca un sfârșit. Dar experiențele de viață m-au dezvrăjit și m-au învățat că în societatea românească (și nu numai), aducerea pe lume a unui copil e un șir nesfârșit de posibile sfârșituri pentru o femeie – sfârșitul libertății ei e mișcare, sfârșitul autonomiei financiare, sfârșitul carierei, sfârșitul timpului ei, sfârșitul multor prietenii, sfârșitul odihnei, sfârșitul independenței, sfârșitul auto-determinării, sfârșitul multor vise, sfârșitul șanselor de a studia, sfârșitul relației romantice, sfârșitul auto-suficienței, sfârșitul anti-consumerismului, sfârșitul lumii așa cum o știai, dacă ai norocul, ca lumea așa cum o știai să fi fost cât de cât bună.

La 27 de ani, complet nepregătită pentru așa ceva, am putut cumva să facă față acestor sfârșituri, să le țin doliu și, în același timp, să întind brațele către posibilele începuturi. La 37, nu aș mai putea alege aceeași cale, tot nepregătită. Ar însemna pentru mine că nu am învățat nimic.

Toate amintirile s-au activat când am văzut testele de sarcină. Amintirile a tot ce a fost mai greu și dureros în sarcină, amintirea nașterii, care a fost extrem de complicată, punând în pericol atât viața mea, cât și pe cea a copilului meu. Toate momentele traumatice, găurile negre ale disperării în care am căzut la diferite vârste ale copilului meu și în diferite contexte (precum pandemia de covid) au revenit în amintirile mele, ca o rană deschisă și supurândă. Și știu că cu niciun preț nu aș vrea să risc să mă mai supun pe mine și o altă ființă la așa ceva.

Pe scurt, pentru prima dată în viața mea, am simțit pe propria piele ce înseamnă să știi cu toată claritatea din lume, să fii sigură 100%, să simți prin toți porii că nu vrei un copil.

 

Partenerul și decizia

În ceea ce-l privește pe partenerul meu, sunt norocoasă. Am alături o persoană foarte inteligentă emoțional, autoreflexivă și conștientă de sine. Își dorește mult copii, dar nu acum. Și totuși, deschiderea acestei posibilități a stârnit în el un oarecare conflict. S-a conturat și în el această proiecție, pe care o descriam mai sus, că un copil ar fi „soluția”, ar simplifica toate dilemele și alegerile în viață. Ar fi ca o scurtătură, care ar face renunțarea la sine și la propriile vise foarte ușoară. Din fericire, partenerul meu își conștientiza și alte voci interioare mai puțin „vrăjite”, care semnalau panică, iar felul în care mi-a împărtășit propriile emoții și păreri față de situația în care „ne” și mai ales mă aflam a fost cu foarte multă grijă și reținere. Dar mai presus de propriile conflicte interioare, partenerul meu mă iubește și mă respectă, ceea ce înseamnă că indiferent de cât de sigur ar fi fost legat de ceea ce își dorește, este de neimaginat pentru el ca eu să aduc pe lume un copil al nostru împotriva voinței mele. Să încerce să mă convingă sau să-mi influențeze decizia ar reprezenta o gravă încălcare de consimțământ și un gest de violență de neconceput pentru el. Energia lui s-a concentrat în a-mi oferi spațiu și suport în a-mi da seama ce-mi doresc eu, în primul rând. Eforturile lui au fost atât de mari în a nu ocupa spațiu cu propriile emoții, încât uneori mi se părea că nu simte nimic, că nu are nicio problemă și, cumva, emoțional, voiam să-l pedepsesc pentru asta. A fi 100% calm și disponibil pentru mine și a avea grijă de sine în același timp a presupus o echilibristică permanentă complicată, pentru care i-am rămas foarte recunoscătoare.

Am acceptat, așadar, din prima noastră discuție că nu suntem pregătiți, nici individual, nici împreună, să avem un copil în acest moment și că nu este acceptabil pentru noi să aducem o ființă pe lume din teama că poate asta este prima și ultima ocazie.

Cred cu tărie că un copil trebuie adus în această lume din iubire, nu din frică – să fie dorit, chemat, așteptat și binevenit. Am ales să privim situația ca pe o invitație, o ușă pe care viața ne-a deschis-o, prin care să privim înăuntru și să putem spune „nu, mulțumim, dar nu vrem să intrăm aici, poate altcândva” și să o închidem înapoi. O artistă a scris despre experiența renunțării la o sarcină neașteptată, că a fost ca un cadou de la univers, pentru care a mulțumit și pe care l-a trimis înapoi în univers, pentru că nu îl putea primi acum. Părea emoționață și într-un fel fascinată de experiența sarcinii, care abia începuse să se dezvolte. Știu și înțeleg.

Experiența sarcinii e o confruntare cu posibilitatea maternității – o experiență ambivalentă, profundă, fundamentală – greu de refuzat și greu de îmbrățișat. Nu e ușor să faci un avort, chiar și atunci când e accesibil, când ai claritate și sprijin.

În zilele de după ce am luat decizia și așteptam să mă întorc acasă, subconștientul meu mi-a făcut cadou un vis deosebit de frumos și liniștitor. Se făcea că exista un copac fermecat, numit copacul deciziilor. Era un fel de bonsai uriaș – hibrid din mai multe plante (pe care le aveam acasă în București) cu diferite tipuri de frunze și flori. Copacul deciziilor dădea frunze noi de fiecare dată când cineva lua o decizie bună. Partenerul meu mă chema să îmi arate că o nouă frunzuliță de un verde crud și lucios apăruse pe o creangă în urma deciziei noastre și aproape sclipea când o priveam. În acel moment magic, în care relaționarea cu un copac era palpabilă, eram într-o armonie feerică, specifică viselor, și primeam aproape ritualic încurajarea absolută (direct de la mama natură am putea spune) să avem încredere în propriile decizii.

Această claritate a făcut totul un pic mai ușor.

 

Așteptarea

Aș fi făcut avort imediat ce am luat decizia, dacă aș fi putut. Dacă nu fix ziua aceea, cel târziu a doua zi sau a treia, cât mai repede posibil. Pentru că totul era atât de clar. Nu era o alegere, nu erau două opțiuni pentru mine, opțiunea de a face un copil în acest context al vieții mele pur și simplu nu exista.

Era ca și cum am de ales în a sări de pe bloc sau a coborî cu liftul. A trebuit, însă, să aștept 10 zile până am revenit în țară ca să pot accesa servicii medicale și să fac întrerupere medicamentoasă. Așa că parte din acest chin mental al așteptării a fost și să decid cui spun și cui nu, să confrunt reacțiile și să învârt în cap istoria nescrisă a femeilor și a corpurilor lor, care niciodată nu le aparțin.

M-am gândit la toate femeile din țările unde avortul este interzis, la toate persoanele care nu au acces la avort, fie din motive economice, fie din lipsă de servicii medicale, fie din cauza unor medici iresponsabili, care invocă religia și le refuză acest drept. Mi-am amintit de eleva de 17 ani dintr-o comună vasluiană, care a dus pe ascuns o sarcină la termen și și-a aruncat copilul în latrină. La un simplu google se găsește o listă lungă de cazuri de copii născuți și uciși de mame ajunse la limita disperării, adesea minore, alteori majore cu încă 3, 4 sau mai mulți copii acasă. Mi-am amintit de femeia care s-a aruncat în fața trenului împreună cu cei 3 copii și gravidă cu al patrulea, de nenumăratele cazuri despre care am citit în presă, de copii abuzați sau omorâți în familiile de origine, din lipsa de control a furiei părinților sau îngrijitorilor, din neglijență și/sau o lipsă cruntă de educație și informare cu privire la siguranța copiilor.

Când trăim într-o societate în care rata mortalității infantile crește de la an la an, fiind pe locul doi în Europa, cu cea mai ridicată rată de suicid în rândul adolescenților la nivel european, când e suficient doar să deschizi știrile, nu să studiezi statistici, ca să vezi câți copii nedoriți sunt în lume, mă întreb câtă ipocrizie poate încăpea într-o singură ființă umană și câtă într-o întreagă societate, pentru a condamna avortul sau a chestiona dreptul la avort.

M-am gândit la femeilecare încă, în zilele noastre, încearcă să-și provoace avort singure, riscându-și viața sau automutilându-se, pentru că nu au de ales, la generația mamelor noastre în perioada decretului 770/1966, care interzicea avortul și care a dus la moartea a peste 10.000 de femei, la miile de copii nedoriți, numiți decreței odată ajunși „în sistem”, la zecile sau sutele de mii de copiii nedoriți care s-au simțit neiubiți de familii și au trăit cu sentimentul că nu reprezintă altceva decât o povară pentru familiile lor. 

M-am gândit la aceste politici criminale și am simțit o ură profundă. M-am gândit la toate femeile din lume și la poverile de pe umerii lor, la toată nedreptatea care se revarsă asupra noastră și mi-am dorit să le cuprind pe toate, să plâng și să urlu pentru toate. Să te confrunți cu o sarcină nedorită și să depinzi de niște servicii medicale care nu sunt gratuite, sunt încă delegitimate, incriminate și, cel mai rău, în multe locuri de pe acest glob, interzise, este la fel de grav și de dramatic ca o situație în care ai fi bolnav și legea, medicul, cu dumnezeu în frunte ți-ar refuza dreptul la operație.

E greu de pus în cuvinte tot amestecul de tristețe, furie, durere și resentimente, pe care îl trăiam, și mai ales slalomul pe care îl făceam trecând de la o stare la alta. Eram supărată pe tot bagajul din trecut care mă însoțea, supărată pe prezentul care îmi împrăștia „valizele” în toate părțile, supărată pe corpul meu care reacționa la condiționarea biologică și îmi transmitea că procreează, sub forma grețurilor și a schimbării percepțiilor olfactive, din momentul în care deschideam ochii dimineața, până în momentul în care încercam să îi închid la loc seara. Peste toate mai venea și îngrijorarea față de posibile reacții inadecvate ale celor din jur, care nu s-au lăsat așteptate.

 

Reacții și emoții – corpul tău, sarcina lor!

Toată lumea are emoții cu privire la sarcina ta, pentru că sarcină e sinonim cu proiecție. Și e absolut normalizat. Corpul nostru e suprafață de proiecție oricum și în orice împrejurare: că ai copii, că n-ai copiii, că muncești, că stai acasă, că te machiezi, că nu te machiezi – pare că existăm pe această planetă pentru a primi sfaturi și păreri nesolicitate, pentru a fi chestionate și contestate la fiecare pas. Iar când vine vorba de o sarcină neintenționată – atunci să te ții. 

De la asociații fanatice care incriminează renunțarea la sarcină, la rude sau prieteni care vin cu propriile experiențe și proiecții, reacțiile oamenilor, când află că te confrunți cu o sarcină nedorită și că ai luat și decizia de a o termina, se întind pe un spectru în care statutul tău de ființă autonomă cu capacități de a lua decizii, de asumare, de autodeterminare, poate fi pus sub semnul întrebării. Pare că urmează să avortezi sarcina altora, nu pe a ta, pare că le-ai răpi altora șansa de a deveni părinți, ceea ce pe lângă absurdul situației, din perspectiva mea, s-a văzut ca o ipocrizie fără margini. Fiind deja părinte și știind cam cât de puțină disponibilitate au adulții din cercurile mele, în general – rude, prieteni, colegi – în a se implica în viețile copiilor nebiologici din jurul lor, am simțit o aversiune profundă față de orice iz de regret venit din afară vis-a-vis de decizia mea.

În unele cazuri, îți pare și rău de oamenii care nu te văd și pentru care devii o suprafață de proiecție. M-am confesat unei persoane foarte apropiate care nu are copii, care s-a aflat în imposibilitatea de a duce o sarcină la final și poate, în nevoia mea de sprijin am fost egoistă și insensibilă. Am crezut că poate exista o separare între biografia ei și situația mea, fără să îmi imaginez ce durere voi răscoli, că mă voi trezi cu propuneri de adopție, că va trebui să blochez cu dibăcie încercări de a mă convinge să păstrez sarcina cu orice preț, cu argumentul suprem că orice e mai bine, decât să trăiesc experiența unui avort. Mi-am dat toate emoțiile la o parte și am încercat să protejez vulnerabilitatea acestei persoane, să o asigur că voi fi bine și „să dreg busuiocul”, simțindu-mă vinovată că am vorbit de mort în casa spânzuratului. Am primit un discurs care nu numai că era departe de ceea ce îmi doream și de ceea ce aveam nevoie, dar care a pus această persoană dragă mie într-o lumină tristă.

A fost ca la loterie. Nu știam cine va reacționa ok, cu cine pot vorbi și cu cine nu. Aș fi vrut să spun tuturor, să nu pară că țin secret, să nu îmi asum nicio rușine. Simțeam ideea de privacy față de acest subiect ca pe o formă de stigmatizare. Era ca și cum am făcut ceva greșit, ceva ce trebuie ascuns și voiam să mă apăr de narațiunea asta. În același timp, îmi dădeam seama că am nevoie să mă protejez de reacții care ar fi putut să-mi facă rău. Uneori, în încercarea de a vorbi deschis despre ceea ce mi se întâmpla, m-am simțit singură. Am realizat repede că nu oricine poate empatiza cu o femeie care se confruntă cu o sarcină nedorită. Și asta trece dincolo de gen. Dacă pentru unii bărbați cis experiența asta e pur și simplu mult prea îndepărtată pentru capacitățile lor de a se pune în situație, pentru unele persoane dorința de a avea copii și mirajul sarcinii, se pun în calea empatiei. E o senzație profundă de alienare, când tu te simți mai degrabă bolnavă și simptomele sarcinii îți fac corpul să se simtă amenințat, într-o luptă cu sine însuși, în timp ce unii te privesc de parcă s-a pogorât asupra ta o binecuvântare, iar alții ca și cum ți-ai făcut-o cu mâna ta, așa că nu ai de ce să te plângi. Faptul ca ai o responsabilitate (împărțită) în a preveni o sarcină nedorită și ai eșuat la partea asta, se traduce mai departe în a face o alegere responsabilă, și dacă alegerea responsabilă este să întrerupi acea sarcină, nu trebuie să fie resimțită ca o pedeapsă sau o vină pentru care plătești un preț. La fel cum nu ar trebui să te simți pedepsită că ai ales să aduci un copil pe lume, dar gândirea patriarhală, internalizată și de multe femei, din păcate, te pedepsește pentru orice faci dacă îți arăți vulnerabilitatea. Și totuși avem nevoie să fim vulnerabile și trebuie să avem voie.

„Și aveți de gând să schimbați metoda de contracepție?”

Oamenii mai fac și astfel de comentarii când le povestești în ce situație ai fost. Așa ajungem la inoportuna discuție despre prevenție, care apare des în același mod și în cazul bolilor. Fenomenul a fost foarte vizibil în perioada covidului, când frica de moarte a scos tot ce putea fi mai dușmănos din oameni, și, dacă te îmbolnăveai, era plauzibil să primești în loc de compasiune, reacții de blamare că te-ai contaminat, deci, implicit, nu ai avut grijă să te ferești. Și atunci când vine vorba de o sarcină nedorită, există această categorie, care ține neapărat să te întrebe „cum (ai reușit)?” sau să îți amintească mai mult sau mai puțin subtil cum ai putea evita să ți se întâmple pe viitor.

Deci, nu puteam preveni? Se pare că nu am putut.

Se întâmplă și se va întâmpla mereu. Un studiu făcut în perioada 2010-2014 releva că la nivel mondial 44% dintre sarcini sunt neintenționate. 

Discuția despre prevenție este cea mai inadecvată și inoportună temă pe care o poți aborda când o persoană adultă îți împărtășește că urmează să facă sau că a trecut printr-un avort. A fost subiectul de care m-am temut cel mai tare, pentru că, probabil, fix tendința asta moralizatoare aș fi avut-o și eu înainte să mi se întâmple și o simțeam, în ciuda dorinței mele de asumare și curaj. În sinea mea, mă judecam foarte dur pentru că am ajuns în situația unei sarcini nedorite, simțeam vinovăție, rușine și regretam enorm că nu am luat niște măsuri mai drastice. Ca atare, reacțiile care făceau vreo aluzie la asta îmi declanșau un val de furie, scârbă și revoltă. Mă așteptam la genul ăsta de reacție de la părinți, motiv pentru care am rumegat mult dacă să-i spun mamei și cum să îi spun, dar de la prieteni sau cunoscuți era insuportabil.

„Mommy cool”

Spre ușurarea mea, mama a fost cea mai cool – se vede că n-a uitat vremurile sumbre ale tinereții ei. Dialogul a fost scurt și eliberator. I-am spus la telefon că sunt însărcinată și că e cea mai proastă veste pe care o puteam primi. Mama a spus: „Da’ nu e nicio problemă! Asta e treaba ta, e alegerea ta. Faci ce vrei tu și cum crezi tu că e bine! Se rezolvă, stai liniștită!”, apoi a trecut la alte subiecte și gânduri care o preocupau. A fost tot ce îmi puteam dori. Reacția ei mi-a luat o mare parte din greutatea de pe inimă. 

O altă reacție care m-a ajutat și inspirat a fost a unei prietene care mi-a istorisit povestea unui cuplu din cercul ei apropiat, care cocheta cu ideea de a avea copii, dar când ea a rămas gravidă, au realizat că de fapt nu sunt pregătiți în acel moment și au renunțat la sarcină. Au ales câțiva ani mai târziu să facă un copil și acela a fost momentul în care s-au simțit cu adevărat pregătiți. Acest exemplu mi-a amintit ce înseamnă cu adevărat dreptul de a alege, care e miza de fapt și pentru ce luptăm. 

Nu e nevoie să fie un accident, te poți decide că vrei un copil și ceva neprevăzut să-ți poată schimba decizia. Poți realiza că nu ești pregătită psihologic, fizic, că ți-ai pierdut încrederea în partener, că ai rămas fără serviciu, că nu ești pregătită să renunți la viața ta așa cum era sau că sentimentul de copleșire e prea mare. E esențial ca femeile să poată alege, nu doar pentru că poți ajunge în această situație printr-o încălcare de consimțământ (diferite forme de violență sexuală: viol, coerciție, stealthing – scoaterea prezervativului pe ascuns), ci și pentru că nu întotdeauna poți preveni sau controla totul.

Uneori îți supraestimezi capacitățile emoționale, dorințele sau etapa în care te afli în viață. Uneori metodele contraceptive eșuează, uneori corpul ne păcălește (de exemplu, persoane care credeau că nu pot face copii), alteori probabilitățile (de exemplu, probabilitatea ca o femeie care alăptează și nu are menstruație să rămână însărcinată e practic zero, până în momentul în care corpul începe să ovuleze, care e imprevizibil și invizibil, așadar probabilitatea crește dintr-odată), iar alteori, informațiile sunt trunchiate (de exemplu, în cazul spermicidelor, care sunt prezentate pe site-uri românești ca fiind o metodă contraceptivă destul de sigură ce „poate fi utilizată, în combinație cu alte metode contraceptive”, în timp ce pe site-uri din alte țări se precizează că „trebuie” folosite în combinație cu alte mijloace de prevenție, precum prezervativul sau diafragma).

Când treci printr-o întrerupere de sarcină, nu vrei să pună nimeni lentila asupra comportamentului tău sexual, cu întrebări, sfaturi sau păreri despre metode contraceptive. Aș fi putut accepta asta cel mult din partea ginecologei mele, dar am fost recunoscătoare că nici măcar ea nu a deschis această discuție și nici nu a făcut nicio aluzie în direcția asta.

 

La doctor

Sunt un caz fericit. Povestesc și răscolesc această experiență, pentru că sunt conștientă că e important și necesar să vorbim deschis despre avort, și pentru că vreau să împărtășesc, pe lângă stresul cu care m-am confruntat, lucrurile bune cu care am rămas în urma acestei experiențe, care mi-au dat speranță că în condiții sigure și cu sprijinul emoțional și logistic necesar, avortul poate fi o experiență mai ușoară dincolo de dimensiunea eliberatoare.

Așadar, am avut o doctoriță minunată, care lucrează în privat, dar are contract cu casa de asigurări, ceea ce înseamnă că efectuează și consultații gratuite cu trimitere de la medicul de familie. A fost calmă, blândă și grijulie. Nu a împovărat nici consultația, nici conversația cu o atitudine gravă sau sobră. A avut o atitudine empatică, dar senină, ca întotdeauna. M-a informat în legătură cu avantajele și dezavantajele celor două opțiuni pe care le aveam la dispoziție: avort chirurgical sau avort medicamentos, pe care le voi prezenta aici pe scurt:

• avortul chirurgical (prin aspirație)

+++

• e rapid – petreci 2-3 ore la spital
• eficiență de 100%
• nu simți nimic, se face cu anestezie (obligatoriu!)
• nu ai nevoie de mult timp pentru refacerea fizică, cel mult 1-2 zile
• poate fi făcut în primele 3 luni

– – –

• e mai costisitor
• mai invaziv pentru organism

• avortul medicamentos (mifepristonă și misoprostol)

+++

• e mai ieftin
• poate fi făcut acasă
• nu necesită anestezie
• non-invaziv

– – –

• e dureros
• implică un proces de durată – eliminarea embrionului durează de la câteva ore la câteva zile, iar sângerarea poate dura pâna la 3 săptămâni
• se poate face în primele 6-7 săptămâni de sarcină
• are o rată de eșec de 4.5 până la 7.8% din cazuri (e foarte importantă administrarea corectă)

M-am decis pentru avortul medicamentos, pentru că era varianta mai blândă pentru corp și mai ieftină. Doctorița nu m-a sfătuit în vreo direcție anume, iar eu am simțit din discuție că ceea ce voia să primeze era ca eu să mă simt cât mai confortabil cu metoda aleasă. Mi-a prescris o rețetă cu Medabon, un medicament abortiv, compus din mifepristona și misprostol. Mifepristona se administrează oral și acționează hormonal, prin inhibarea progesteronului, oprește sarcina din evoluție. La aproximativ 36 de ore după, se administrează intravaginal capsulele cu misoprostol, care provoacă dilatarea colului uterin și contracții care duc la eliminarea sarcinii.

Am plătit aproximativ 350 de lei pentru medicamente. Farmacista s-a schimbat la față când a văzut rețeta. M-a întrebat dacă am mai luat vreodată și, cu o privire de înmormântare, mi-a spus să am grijă. Nu aveam nevoie de asta. Îmi era frică, evident. Nu știam cum va acționa psihic tratamentul asupra mea, cât de greu va fi fizic și frica se amesteca cu vinovăție și o tristețe profundă că sunt nevoită să trec prin asta.

 

Avortul

Am luat prima pastilă cum am ajuns acasă, tot ce voiam e să se termine cât mai repede. Era vineri seară. Cred că a fost mult pentru mine și pentru partenerul meu să trecem singuri prin asta, având și un copil de 8 ani în casă, pe care încercam să îl protejăm, și care voia să se bucure de weekend cu noi. Din nou, am avut noroc de un partener minunat, cu extrem de multă răbdare, înțelegere și disponibilitate, care a preluat absolut toate sarcinile domestice, mi-a acomodat toate emoțiile, a fost alături de mine tot timpul, m-a ascultat și a îndurat cu stoicism toate valurile de furie și disperare care s-au revărsat din mine asupra lui, pentru că hormonii o luaseră razna, frica era foarte mare și simțeam nedreptatea profundă a faptului că plătesc doar eu un preț pentru o acțiune care ne-a implicat pe amândoi. Partenerul meu a dus pe umerii săi tot greul pe care putea să îl ducă, a făcut tot ce i-a stat în putință să compenseze asimetria dintre noi, greutatea biologică, care rămâne și când avortăm și când ducem o sarcină luni de zile și când pierdem o sarcină și când naștem și când alăptăm.

După prima pastilă a început greul psihic. Am avut insomnie, o stare puternică de anxietate, hiperactivitate mentală, treceri de la o stare la alta – furie, tristețe, lipsă de speranță – eram într-un carusel emoțional. Multe stări, pe care le-am trăit și în timpul primei sarcini, doar că acum au fost condensate într-o zi și o noapte. Cred că, pe de-o parte, hormonii joacă un rol major în tot ce se întâmplă cu noi în aceste momente, iar de cealaltă, există și povestea pe care ne-o spunem: autoflagelarea, autostigmatizarea, hrănită în noi de mici, din felul în care suntem socializate. De la dreapta la stânga, de la persoane emancipate, la conservatori. De la fanaticii religioși, la informațiile găsite online, prin modul în care se vorbește despre avort și în care e privită o persoană care face avort, se perpetuează foarte des, mai mult sau mai puțin subtil, stigmatizarea.

După ce am depășit prima fază de haos emoțional, în așteptarea finalizării procesului, a urmat ziua cea grea din punct de vedere fizic. După administrarea misoprostolului duminică dimineața, au trecut câteva ore până când a început răul fizic – o combinație între dureri menstruale destul de puternice și rău de mașină. Am avut amețeli, greață, vomă, a început sângerarea. Am zăcut multe ore și am preferat, în cea mai mare parte a timpului, să bolesc singură în pat. Spre finalul zilei mă simțeam epuizată și am luat un ibuprofen (recomandat în materialul informativ al medicamentului abortiv, în cazul durerilor prea puternice) și am început să îmi revin.

Revenirea după aproximativ 48 de ore de când începusem tot procesul cu prima pastilă a venit cu un sentiment de ușurare, de eliberare, de liniște și împăcare absolută. Am avut senzația că am scăpat de o pâclă mentală și că am o claritate incredibilă. A urmat o săptămână în care fizic am fost slăbită, dar psihic eram high, plină de energie, extrem de eliberată și entuziasmată. În schimb, corpul nu m-a ajutat, sistemul imunitar s-a prăbușit și pentru prima dată în câțiva ani m-am îmbolnăvit de o gripă care m-a răpus la pat cu febră și dureri, cum nu îmi amintesc să mai fi trăit. Am avut senzația că corpul meu aproape se răzbună sau se răzvrătește că i-am întrerupt un demers biologic la care lucra sârguincios. 

Dacă la începutul lunii ianuarie am descoperit sarcina, la finalul lunii scăpasem de această povară, dar abia reușeam să mă adun. Am mai avut nevoie de câteva luni, ca să revin la mine și la viața mea așa cum o lăsasem. Am avut multe de procesat în perioada de după – un soi de tristețe, un soi de vinovăție, un soi de rușine, o frică uriașă de a nu rămâne din nou gravidă, o deconectare de propriul corp, o respingere față de propriul corp, o formă subtilă de autopedepsire și autostigmatizare. 

Singurul lucru care m-a ajutat să depășesc toate aceste gânduri, emoții și senzații a fost să vorbesc. Am vorbit mult cu partenerul meu, care m-a ascultat atent, m-a învățat să fiu blândă cu mine și mi-a dat timp. După ce am depășit momentul avortului propriu zis și am început să vorbesc foarte deschis despre asta, am descoperit câte femei au fost în situația asta: de la prietene, despre care nu știusem până atunci, la cunoștințe din domenii variate, de la doamna doctor, la doamna de la manichiură, am auzit mult mai des decât mă așteptam: „Ah! Știu cum e! Am făcut și eu!”. Am realizat dintr-odată cât de comună e experiența avortului, dar, adesea, femeile (sau alte persoane care au rămas gravide) împărtășesc această experiență abia atunci când altele trec prin asta, și am înțeles câtă stigmă purtăm în noi. Mi-am dat seama cât de puțin știm cum să vorbim despre avort, pentru că, deși e o experiență atât de larg răspândită, e încă tabuizată, incriminată, încărcată de judecăți etice și morale – în loc să fie normalizată și integrată în conștiința noastră colectivă ca o intervenție medicală, neplăcută ca multe altele, și vitală, tot ca multe altele. 

M-am gândit la prietenele mele care au făcut avorturi și la cât de puțin am știut sau înțeles, de fapt. O bună prietenă a trecut, cu câțiva ani înaintea mea, printr-un avort și mi-am dat seama cât de puțin conștientă am fost cu privire la ce trăia. Deși am însoțit-o la spital și am trăit ușurarea alături de ea, nu am bănuit ce proces lung și complex stă în spatele acestei experiențe, ce lupte interioare, ce disonanță cognitivă poate apărea – între senzația că ai făcut ceva rău și identitatea ta feministă pro-choice. Am vorbit mult cu ea și m-am simțit călăuzită în această călătorie.

Legătura profundă pe care am simțit-o cu alte femei, în urma acestei experiențe m-a făcut să mă simt mai întreagă și mai bogată. A fost nevoie de timp și răbdare ca să îmi recâștig conexiunea cu propriul corp, să îmi recuperez sexualitatea și spațiul pentru intimitate, să scap de obsesia și paranoia că rămân însărcinată orice aș face. Am făcut pace cu acest drum aparent ocolit, de care, mi-am tot repetat degeaba, nu aveam nevoie. Acum nu mai simt asta. Cred că aveam nevoie de lecțiile valoroase și înțelegerea cu care am rămas în urma experienței unei sarcini neintenționate și a avortului. Nu regret nimic. Mă bucur de fiecare dată când mă gândesc la asta, că nu sunt gravidă și că nu o să dau naștere la toamnă. Simt ușurătate și gratitudine că am putut să aleg. A fost o călătorie din care am rămas cu experiență de viață, cu conexiuni mai profunde interumane și cu mai multă încredere în mine și în capacitatea mea de a lua decizii înțelepte. Nu doresc nimănui să fie în situația asta, dar se va întâmpla mereu. Se întâmplă și se va întâmplă mereu. Chiar acum, în timp ce scriu textul ăsta, o femeie undeva descoperă cu oroare că e însărcinată, în timp ce altcineva descoperă cu tristețe că nu e, în timp ce alta face un avort, în timp ce altcineva naște (cu sau împotriva voinței sale). Singurul lucru care ar putea și ar trebui să nu se mai întâmple e nașterea împotriva voinței.

E nevoie să demistificăm sarcina și maternitatea. „Viața” poate începe atunci când persoana gravidă își dorește acest lucru. Așa numitul „drept la viață” reprezintă istoria rușinii, istoria crimelor împotriva femeilor, a ororilor patriarhale și dictatoriale, pe care o regasim în documentarul Decrețeii.

Noi femeile avem dreptul la propria viață și nu ne permitem să uităm că încă mai avem mult de luptat pentru el în fiecare instanță a vieții noastre, într-o lume a femicidelor, o lume a violenței sexuale, într-o lume ironic numita pro life.